Dragomănia în Imperiul Otoman

Dragomanii pot fi considerați fondatorii traducerii diplomatice și ai interpretariatului în Imperiul Otoman și, mai târziu, în Turcia.

Audience of Charles Gravier, Comte De Vergennes, with the Sultan Osman III in Constantinople", painted by Antoine de Favray in 1755. The dragoman (third from left) can be distinguished by his uniform.
Photo credits: Photo credits: Wikipedia Commons

Întotdeauna de-a lungul istoriei, un stat care stabilea relații cu un altul avea nevoie de persoane care să stăpânescă mai multe limbi și să-i ajute pe diplomați în misiunea lor. Este vorba de interpreți și traducători, numiți „dragomani” în Imperiul Otoman. Dragomănia este o instituție destul de puțin cunoscută, a cărei istorie începe odată cu relațiile regulate între țările occidentale și Imperiul Otoman [1].

În țările musulmane, dragomanii au apărut în secolul al VIII-lea, în perioada abbasizilor, ei fiind prezenți și pe vremea mamelucilor din Egipt și a selgiucizilor din Anatolia. La aceștia din urmă, dragomanul era numit printr-un firman, tradiție perpetuată de către Sublima Poartă [2].

Istoria traducerii și interpretării diplomatice în această parte a lumii este strâns legată de cea a dragomanilor, care pot fi considerați fondatorii traducerii diplomatice și ai interpretariatului în Imperiul Otoman și, mai târziu, în Turcia. Este o istorie ce începe odată cu primele contacte și tratate încheiate cu puterile occidentale.

În 1454, Veneția a trimis la Istanbul un ambasador numit Balyos [3]. La rândul lor, Polonia (1475), Rusia (1497), Austria (1528), Franța [4] (1535), Anglia (1583), Olanda (1612) și-au trimis și ele ambasadori pentru a stabili relații cu Imperiul Otoman.

Dar înainte de a vorbi despre aceste personaje de excepție, să ne oprim puțin asupra originii cuvântului „dragoman”.

Originea cuvântului „dragoman”

Există numeroase ipoteze cu privire la proveniența termenului de „dragoman”.  Acest cuvânt de origine siriacă a fost preluat de arabă (tardjumān), iar apoi de turcă (tercüman). Formele sale cele mai vechi sunt tagmâna și targem. Cuvântul a fost apoi adoptat de latină (turchimannus, dragumanus, dracmandus, turchimannus), italiană (drogmano, dragomanno, turcimanno), franceză (drughement, drugement, drogman, truchement), spaniolă (turchiman, trujaman), germană (dragoman), bulgară (драгоманин), portugheză (turgeman), sârbă (terduman, dragomani), poloneză (turdzyman), greacă bizantină (dragomanus) și flamandă (droogman).

Mai demult, cuvântul era folosit în limbile turcice sub forma dilmaç sau tilmaç. În prezent, el apare în anumite limbi europene cum ar fi germana (Tolmetsch, iar apoi Dolmetscher [5]), rusa (толмач, cuvânt rar folosit), ceha (tlumoč), maghiara (tolmács), macedoniana (толкувач), poloneza (tłumacz), etc., și este folosit în turca de azi. În azeră, se întrebuințează în egală măsură tərcüməçi (traducător / interpret) și dilmanc (interpret).

În vreme ce „tercüman” apărea în documentele otomane cu sensul de interpret-traducător al ambasadelor și consulatelor, în aproape toate limbile europene, termenul folosit era cel de „dragoman” [6]. Ortografia și pronunția variau însă, după cum am văzut în exemplele de mai sus.

Dragomanii

Înalta Poartă și misiunile diplomatice occidentale prezente în Imperiul Otoman aveau nevoie de oameni care să cunoască bine atât limbi occidentale și orientale, cât și diferențele culturale și codurile de comportament ale otomanilor și occidentalilor. În Europa, aceștia erau cunoscuți sub numele de „dragomani”. Dragomănia presupunea activități diverse: traducere, interpretare politică sau comercială la discuțiile între Poartă și ambasadorii și consulii puterilor vestice. Dragomanii constituiau adevărate dinastii stabilite în Levant, de sorginte „națională” sau levantină  [7], și reprezentau „latinitatea otomană”. Ei au fost prezenți și în Imperiul Otoman și și-au continuat activatea până la prăbușirea acestuia. Existau două mari categorii de dragomani:

1. Dragomanii Divanului Sultanului (Dîvân-ı Hümâyûn tercümanları)

Dragomanii Divanului Sultanului (Dîvân-ı Hümâyûn tercümanları) erau funcționari ai Imperiului Otoman, cunoscuți în Occident sub denumirea de Mari Dragomani. Ei ocupau o funcție foarte înaltă, dar erau în același timp foarte expuși riscurilor. Înaintea perioadei Tanzimat [8], ocupau a doua cea mai importantă poziție după cea de Reis-ül küttâb [9].

Marele Dragoman (Baştercüman) sau Marele Dragoman al Sublimei Porți (Bâb-ı âli baştercümanı) era un fel de interpret-traducător cu rol de șef al echipei de traducători și interpreți, pe care i-am putea compara cu omologii lor de azi care lucrează pentru președinți și miniștri.

Marele Dragoman avea următoarele îndatoriri:

  • să interpreteze la întâlnirile Marelui Vizir cu trimișii străini;
  • să traducă scrisorile trimise de misiunile străine Sultanului și Marelui Vizir cu ocazia audiențelor;
  • să participe la întâlnirile Marelui Vizir cu trimișii străini și să pregătească darea de seamă a acestor întâlniri;
  • să facă parte din delegațiile otomane trimise în străinătate;
  • să interpreteze la negocierile bilaterale;
  • să redacteze diverse documente trimise puterilor occidentale.

La început, Marii Dragomani nu aveau voie să participe la negocieri, însă lucrurile s-au schimbat începând cu secolul al XVIII-lea. Astfel, toate activitățile diplomatice ale Imperiului Otoman au ajuns să se concetreze în mâinile lor, ei devenind prin urmare cei mai importanți funcționari din diplomația imperială.

În 1502, Ali Bey a devenit primul Mare Dragoman din Imperiul Otoman. Din 1502 și până în 1661, Marii Dragomani erau aleși din rândurile comunităților germane, maghiare, italiene, etc. Odată cu numirea lui Panaghiot Nikusios ca Mare Dragoman în 1661, grecii vor ocupa această funcție prestigioasă până la Revoluția Greacă din 1821. Până la jumătatea secolului al XVII-lea, membrii comunității creștine cunoscute sub numele de Magnifica Comunità di Pera et Galata [10] și-au împărțit funcțiile de Mare Dragoman al Înaltei Porți și de Mare Dragoman al Flotei. Printre marile dinastii reprezentate, se numără familiile Pisani, Navoni, Timoni, Testa, Fonton, etc.

2. Dragomanii misiunilor străine (ambasade, consulate)

Puterile occidentale care trimiteau misiuni în Imperiul Otoman aveau nevoie de persoane care să vorbească la fel de bine propria limbă și limba folosită în administrația Imperiului Otoman. La început, misiunile străine recrutau din rândul comunităților minoritare creștine din cartierele Fanar și Pera din Constantinopol. Locuitorii din Fanar erau greci ortodocși, iar cei din Pera (Beyoğlu), latini [11], adesea de origine italiană. Mai apoi, statele occidentale au început să-și formeze proprii dragomani, neavând încredere în cei locali.

Acești dragomani jucau rolul de secretari-interpreți. Ei traduceau documentele și întâlnirile cu reprezentații administrației otomane, îi însoțeau pe diplomați și locuiau în ambasade sau consulate. Mulți orientaliști de renume, cum ar fi baronul von Hammer, Bianchi, Jaubert, Huart, Schlechta-Wssehrd, M. Hartmann și alții, au fost la un moment dat al carierei lor dragomani, pe care i-am putea compara cu atașații de presă ai ambasadelor, aceștia jucând adesea rolul de interpret sau traducător.

Unul din motivele pentru care occidentalii își alegeau dragomani din aceste familii era faptul că tradițiile otomane de sorginte islamică interziceau învățarea limbilor europenilor, considerați necredincioși. Statele musulmane și cele creștine nu erau pe picior de egalitate. Țările europene erau numite ”Dar ül-cihad” (Poarta Războiului Sfânt), ”Diyar-ı küfr” (Lumea necredinței) etc. Nu era prea bine văzută nici șederea prea îndelungată a unui musulman pe teritoriul lor. Apoi mai intervenea și complexul de superioritate al otomanilor. Sultanii (padişah) și marii viziri (sadr-ı a´zam) aveau un comportament condescendent față de trimișii statelor occidentale. Din toate aceste motive, până la finele secolului al XIX-lea, Imperiul Otoman nu a deschis nicio ambasadă în Vest.

Odată cu intensificarea relațiilor dintre Înalta Poartă și puterile occidentale, numărul dragomanilor devenise insuficient pentru a răspunde nevoilor, drept pentru care fiecare țară a decis să caute alte soluții. Încă din 1551, Veneția trimitea copii (Giovani di lingua) la Constantinopol ca să devină dragomani. Republica Ragusa, Polonia și Franța au procedat și ele la fel. În 1626, capucinii francezi creează la Constantinopol o școală [12] unde se predau franceza, turca, latina, italiana și greaca vulgară, prima care furnizează dragomani Franței. În 1669, Colbert înființează la Constantinopol o școală de dragomani, de „jeunes de langues” [13], gratuită, ale cărei cheltuieli erau suportate de Camera de Comerț din Marsilia. Scopul era de a evita recrutarea dragomanilor exclusiv din rândul familiilor locale. Dragomanii „indigeni” fiind supușii Marelui Stăpân, loialitatea lor era uneori îndoielnică, iar faptul că nu stăpâneau bine franceza constituia un risc în plus în cursul negocierilor. Aceasta este situația care a dus la ideea de a recruta copii cărora să li se predea de foarte devreme limbile orientale.

Astfel, tineri veniți din țările occidentale și din teritoriile Imperiului Otoman își primeau aici educația și învățau turca, araba și persana (elsine-i selâse [14]). La sfârșitul studiilor, erau recunoscuți ca „dil oğlanı” (băieți care cunosc limbi). În timp, acești elevi deveneau parte integrantă a legăturilor diplomatice, fiind nu doar traducători și interpreți în relațiile dintre Înalta Poartă și trimișii puterilor occidentale, ci și specialiști în civilizațiile orientale. De asemenea, ei îi înlocuiau pe dragomanii așa-ziși „baraictari” [15].

La începutul secolului al XVIII-lea, elevilor de la École de Jeunes de langues li se impunea ca exercițiu să traducă manuscrise turcești, arabe și persane în scopul îmbogățirii bibliotecii regelui Franței. Această politică de traduceri se înscrie într-o mișcare mai amplă, intițiată în timpul lui Colbert, de achiziționare chibzuită și organizată de lucrări orientale. Ideea de traducere a manuscriselor îi aparținea contelui de Maurepas, secretar de stat în marină. Cea mai mare parte a acestor traduceri - basme, dar și de texte istorice, militare, diplomatice (tratate, legi, canoane) – sunt păstrate în prezent la Biblioteca Națională a Franței.

Englezii au încercat la rândul lor să pregătească dragomani pentru ambasada britanică de la Constantinopol. Colegiul Grecesc de la Oxford urma să primească tineri greci în religia anglicană. Atât patriarhul Ierusalimului, cât și marele dragoman al Porții, Alexandru Mavrocordat, au formulat rezerve, din cauza unei eventuale reacții a autorităților otomane.

Fini cunoscători ai civilizației musulmane și ai limbilor acesteia, dragomanii au jucat un rol-cheie în circulația informațiilor și ideilor între Occident și Imperiul Otoman și au ocupat un loc important în istoria acestuia din urmă.


Tradus de Alina Pelea, Universitatea Babeș-Bolyai. Revizuit de Alix Vrana


Footnotes 

[1] MARGHETITCH, S. G., Étude sur les fonctions des Drogmans des missions diplomatiques ou consulaires en Turquie (Constantinopol, 1898) p. 3.

[2] ORHONLU, Cengiz. ‘Tercüman’, İslam Ansiklopedisi (Istanbul: MEB, 1993), 175., p. 176, citat de POLATCI, Osmanlı diplomasisinde oryantalist memurlar (Osmanlı belgeleriyle diloğlanları ve tercümanlar). p. 42

[3] Balyos este un cuvânt d’origine italiană. Bailo era un titlu acordat odinioară consulilor statelor eruopene, dar e folosit cu precădere pentru desemnarea  trimișilor Republicii Venețiene pe lângă Înalta Poartă. Primul bailo al Veneției în Imperiul Otoman a fost numit odată cu semnarea tratatului de la 1454. Mai târziu, acest termen era folosit pentru a desemna trimișii și ambasadorii altor state.

[4] În 1535, Francisc I-ul a încheiat o alianță cu Soliman Magnificul. În același an, a fost înființată prima ambasadă a Franței la Constantinopol.

[5] În germana de azi, cuvântul „Dolmetscher” este folosit pentru a desemna interpreții de conferință.

[6] KINLI. p. 83, citat de POLATCI, Osmanlı diplomasisinde oryantalist memurlar (Osmanlı belgeleriyle diloğlanları ve tercümanlar). p. 41-42

[7] Levantini: ansamblul comunităților care au constituit vreme de secole „națiunea latină” din Orient sau „latină otomană”.

[8] Perioada Tanzimat, care înseamnă „reorganizare” în turca otomană, a fost o perioadă din istoria Imperiului Otoman cuprinsă între 1839 și 1876.

[9] În Imperiul Otoman, Reis-ül küttâb îndeplinea sarcinile ministrului de externe.

[10] Supușii nemusulmani ai sultanului otoman din Galata aveau propriul consiliu numit Magnifica Comunità di Pera.

[11] Familii latine din Galata: Navoni, Grillo, Olivieri, Fornetti, etc.

[12] École des Jeunes de langues des Capucins, școală a ordinului capucinilor.

[13] Această școală a fost transferată la Paris, iar astăzi se numește INALCO (Institutul Național de Limbi și Civilizații Orientale).

[14] Cele trei limbi.

[15] Cuvântul baraictar vine de la berât, sau brevet, diplomă. Acest berât le conferea privilegiile comerciale și fiscale garantate prin Capitulații rezidenților țării pe care o serveau.



Recommended citation format:
Elvin ABBASBEYLI. "Dragomănia în Imperiul Otoman". aiic.ca December 7, 2016. Accessed October 24, 2018. <http://aiic.ca/p/7819>.